In jurului acestui fenomen s-au inregistrat o multime de discutii la care detractorii au avit grija sa arata ca aceasta forma de abuz nu este chiar atat de grava. Cu toate acestea, in spate sunt o multime de somitati in domeniu care au aratat prin cercetari si studii clinice ca acest fenomen exista si trebuie tratat ca atare.
MITUL NR. 1 – CERCETAREA PRIVIND ALIENAREA PARENTALĂ (A.P.) NU ESTE “ȘTIINȚIFICĂ”
Dovezile clinice, legale și științifice privind A.P. s-au acumulat de peste 35 de ani. Au fost publicate peste 1.200 de lucrări științifice pe această temă, iar cercetarea empirică pe această temă s-a extins foarte mult în ultimii ani, ducând la ceea ce a fost considerat o “înflorire” a domeniului științific.
Vezi: Harman, J. J., Bernet, W., & Harman, J. (2019). Parental alienation: The blossoming of a field of study. Current Directions in Psychological Science, 28, 212-217.
Ultimul raport de cercetare a A.P. poate fi descaract aici – Harman Warshak Lorandos Florian
MITUL NR. 2 – MAMELE NU-ȘI ÎNSTRĂINEAZĂ COPIII: ÎI PROTEJEAZĂ DE TAȚII ABUZIVI
Părinții care își folosesc copilul ca armă împotriva celuilalt părinte, indiferent de sex, comit abuzuri psihologice asupra copilului.
Există modalități de a proteja copiii de abuz fără a afecta psihologic copiii. Este un dublu standard să accepți și să justifici abuzul psihologic al mamei în timp ce sancționezi tații pentru același comportament.
Harman, J. J., Kruk, E., & Hines, D. (2018). Parental alienating behaviors: An unacknowledged form of family violence. Psychological Bulletin, 144, 1275-1299.
MITUL NR. 3 -A.P. ESTE O APĂRARE LEGALĂ FOLOSITĂ DE TAȚII ABUZIVI PENTRU A OBȚINE CUSTODIA COPIILOR LOR ȘI PENTRU A SCĂPA DE ACUZAȚIILE DE ABUZ
Peste jumătate din cazurile de apel din S.U.A. în care s-a constatat că alienarea parentală a avut loc nu au avut nicio acuzație de abuz împotriva părintelui înstrăinat.
De asemenea, nu s-a constatat că instanțele plasează copiii în custodia părinților care abuzează în mod activ – custodia a fost luată de la părinții care și-au abuzat grav copiii, întorcându-i împotriva părintelui înstrăinat.
Cercetările constată în mod constant că nu există diferențe de gen în ceea ce privește cine este probabil să fie un părinte înstrăinat: este o formă de abuz care nu discriminează.
Vezi: Harman, J. J., & Lorandos, D. (2020). Allegations of family violence in court: How parental alienation affects judicial outcomes. Psychology, Public Policy, & Law.
MITUL NR. 4 – ALIENAREA PARENTALA NU AR TREBUI SĂ FIE RECUNOSCUTĂ, DEOARECE VA FI FOLOSITĂ ÎN MOD ABUZIV DE CĂTRE ABUZATORI
Pentru orice tip de abuz există întotdeauna riscul ca abuzatorii să pretindă că sunt victime. Acest risc creează necesitatea unor standarde clare și a unor instrumente fiabile de screening și evaluare pentru a preveni utilizarea abuzivă.
Modelul celor cinci factori prevede acest standard, cerând ca abuzul și neglijarea să nu fie prezente înainte ca alienarea parentală să poată fi diagnosticată.
Vezi: Freeman, B. (2020) The psychosocial assessment of contact refusal.
In D. Lorandos, & W. Bernet, Parental alienation: Science & Law, 44-81. Springfield, IL: Charles C Thomas, LTD. (Describes a scientific consensus of research into a Five-Factor model for the differential diagnosis of PA)
MITUL NR. 5 – TEORIA ALIENARII PARENTALE A FOST CREATĂ DE UN “PEDOFIL” (Dr. Richard Gardner)
Dr. Richard Gardner a inventat expresia “sindromul alienării parentale”. Descrierile sale clinice ale copiilor abuzați sexual au fost caracterizate greșit de abuzul asupra copiilor și de avocații violenței domestice pentru a-l portretiza ca pedofil.
Astfel de avocați s-au angajat în atacuri ad hominem prin scoaterea declarațiilor din scrierile sale în afara contextului pentru a promova o agendă care neagă că A. P. este reală.
Vesi: Harman, J. J., & Lorandos, D. (2020). Allegations of family violence in court: How parental alienation affects judicial outcomes. Psychology, Public Policy, & Law.
MITUL NR. 6 – ALIENAREA PARENTALA NU ESTE ÎN DSM-5
Au existat discuții și dezbateri timp de mai mulți ani cu privire la faptul dacă Alienarea Parentala (A.P.) ar trebui inclusă în Manualul de Diagnostic și Statistici al Tulburărilor Mintale, ediția a cincea (DSM-5).
Propunerea ca A.P. să fie considerată un diagnostic formal a fost prezentată Grupului de lucru DSM-5 în 2008, a fost publicată în Jurnalul American de Terapie Familială (Bernet et al. 2010) și, în cele din urmă, a fost publicată ca monografie (Bernet et al. 2010).
Practic, a fost recomandat ca A.P. să fie inclusă în DSM-5 fie ca o tulburare mintală în partea din față a cărții, fie ca o problemă relațională în capitolul DSM-5 intitulat “Alte condiții care pot fi un punct central al atenției clinice” sau ca diagnostic propus în capitolul DSM-5 intitulat “Condiții pentru studii ulterioare”. Ca răspuns la această propunere, personalul superior al grupului operativ DSM-5 a spus că nu dorește ca A.P. să fie un diagnostic separat cu propriul număr de cod.
Ei au crezut că A.P. este un exemplu de diagnostic care exista deja, problema relațională părinte-copil. Odată cu publicarea recentă a DSM-5, suntem încântați să vedem că A.P. poate fi acum identificată și codificată în mai multe moduri diferite folosind noua terminologie de diagnostic.
Deși cuvintele reale “alienare parentală” nu apar, spiritul A.P. este puternic și bine reprezentat în DSM-5 (American Psychiatric Association 2013). Dacă un practician clinic sau medico-legal stabilește că un copil este afectat de A.P. trebuie luate în considerare următoarele diagnostice:
• Problema relațională părinte-copil este acum discutată în textul DSM-5 (p.715).
• Copilul afectat de suferința relației parentale este un nou diagnostic important în DSM-5 (p.716).
• Abuzul psihologic asupra copilului este un alt diagnostic nou în DSM-5 (p. 719).
Vezi: Bernet, W. The American Academy of Child and Adolescent Psychiatry News, September/October 2013 Volume 44, Issue 5.
MITUL NR. 7 – ALIENAREA PARENTALA ESTE PSEUDO-STIINTA
Ideea că ALIENAREA PARENTALA este “pseudo-stiință” a fost emisa de Paul J. Fink, un psihiatru influent, în 2003. În 2010, Fink a scris în articolul său din Clinical Psychiatry afirmația că “grupurile pentru drepturile taților cărora nu le place să se amestece atunci când își abuzează sexual copiii… a solicitat grupului de lucru DSM să includă Alienarea Parentala în publicație.”
Fink și-a retras mai târziu această declarație și a spus: “Nu neg că A.P. apare și că o mulțime de oameni sunt răniți atunci când există un alienator”.
Vezi: Bernet, William. Judges Journal, Summer 2015.
MITUL NR. 8 – ALIENAREA PARENTALA NU A FOST RECUNOSCUTA DE ASOCIAȚIILE PROFESIONALE
Principalele organizații de sănătate mintală și juridice au recunoscut realitatea A.P. prin publicațiile lor, întâlniri naționale și internaționale și programe educaționale pentru membrii lor. De exemplu:
· Prima conferinta internationala pe tema Alienarea Parentala a fost organizata in 2020 cu participarea profesorului William Bernet (o autoritate in domeniul psihiatriei generale, psihiatriei copilului si a psihiatriei criminologice) alaturi de un panel generos de personalitati in domenii precum: psihologie, psihiatrie, magistratura, criminologie.
· ABA a publicat o carte de S. Clawar, Children Held Ostatic (1st ed. 1991; 2nd ed. 2013), un studiu exhaustiv asupra a 1.000 de familii în care copiii au fost spălați pe creier pentru a-și displăcea și respinge părinții.
· Asociația Americană de Psihologie a publicat cartea lui Elizabeth M. Ellis, Divorce Wars: Interventions with Families in Conflict (2000), care discută în detaliu evaluarea și tratamentul A.P.
· COPSI a recunoscut Alienarea Parentala prima data in 2016 si apoi din nou in noiembrie 2022
MITUL NR. 9 – AVOCAȚII SPECIALIZATI IN CAUZE DE COPII SI FAMILIE SPUN CĂ ACUZAȚIILE DE ABUZ SUNT ÎNTOTDEAUNA FALSE
Este complet incorect să se pretindă că avocații spun că părinții și copiii custodiali mint întotdeauna atunci când fac acuzații de abuz
Cercetătorii in A.P. au scris pe larg despre importanța de a spune diferența dintre alienare (atunci când respingerea unui părinte de către copil este determinată de credința falsă că părintele este rău sau periculos) și înstrăinare (atunci când respingerea unui părinte de către copil este determinată de un istoric de abuz real sau neglijare).
Excluderea abuzului sau neglijării reale este un pas esențial în determinarea AP.
Vezi: Bernet, William. Judges Journal, Summer 2015 Vol. 54 No. 3.
MITUL NR. 10 – PĂRINTELE ÎNSTRĂINAT TREBUIE SĂ FIE ABUZIV PENTRU CA UN COPIL SĂ-L RESPINGĂ ATÂT DE PUTERNIC
Copiii care sunt abuzați de un părinte se angajează în comportamente pentru a păstra și proteja relația, nu caută să o distrugă.
Copiii aflați în asistență maternală tânjesc după părinții lor biologici și minimizează maltratarea pe care părinții lor biologici au comis-o împotriva lor.
Respingerea unui părinte sănătos nu este normală și este un rezultat încurajat de părintele alienator.
Vezi: Baker, A. J. L., Creegan, A., Quinones, A., & Rozelle, L. (2016). Foster children’s views of their parents: A review of the literature. Children and Youth Services Review, 67, 177-183.