Sindromul alienarii parentale “o tulburare care apare aproape exclusiv în contextul unui divort conflictual (custodie). Este o tulburare în care copilul, programat de părintele presupus „iubit”, se lansează într-o campanie de denigrare a părintele presupus „urât”.
Alienarea parentală este o formă de abuz domestic, în care un părinte sau persoana care are in grijă inorul ia efectiv “posesia exclusivă” a copilului și, prin comportamente repetitive de control abuziv psihologic și coercitiv, erodează sistematic relația cu celălalt părinte pentru a-l scoate din viața copilului.
Procesul poate rupe în cele din urmă legătura biologică înnăscută de atașament a copilului cu un părinte foarte iubit.
Nu există nimic – în afară de moartea însăși – care ar putea fi mai brutal pentru
mamele, tații și familia extinsă.
În limitele unui mediu alienant, copilul este efectiv un ostatic psihologic. Copiii devin incapabili să fie autentici, liberi și frumosi. Ei sunt incapabili să-și exprime dragostea autentică pentru părintele țintă.
Acești copii nu se pot salva singuri. Sunt doar copii. Frica continuă activează în mod repetat sistemul nervos simpatic al copilului, ceea ce provoacă traume de lungă durată.
Sistemul de atașament, care leagă un copil de părinții săi, nu funcționează fără cauză. Este o funcție primară evolutivă care servește pentru a menține copiii în siguranță de prădători. Un copil care experimentează întreruperea bruscă sau cumulativă a unui atașament anterior puternic cu un părinte și familia sa mai largă, suferă grav.
Nu există patologie mai rea în sistemul de atașament decât ruperea completă a
unei legături părinte-copil.
Sistemul de atașament își dezvoltă modelele de dragoste și legătură în timpul copilăriei. Aceasta este cea mai dăunătoare patologie de atașament de timp care poate apărea. Este călcâiul lui Ahile al sănătății mintale.
Cea mai mare frică a unui copil este abandonul și pierderea atașamentului.
Orice încercare de a o distorsiona sau distruge este abuzivă din punct de vedere psihologic.